Newsletter

Wearing The Inside Out

I’m creeping back to life
My nervous system all awry
I’m wearing the inside out

Dacă ai între 25 și 35-40 de ani și îți trăiești viața în stories pe Instagram, uitând de tine pe YouTube și adăugând necontrolat produse în wishlist pe Amazon, acest film ți se adresează. Iar dacă anul pandemic pe care tocmai l-am traversat a lăsat urme adânci în construcția ta emoțională, atunci este bine să știi că „Bo Burnham: Inside” este acel document la care te vei întoarce la bătrânețe pentru a le arăta nepoților ce a însemnat fatidicul an 2020 pentru tine și pentru omenire.

În cuvinte largi, filmul este prezentat drept un special de stand-up. Ceea ce nu este greșit cu orice preț. Pentru că, da, în cele peste 80 de minute de recital al lui Robert „Bo” Burnham (actor, comedian, muzician din Statele Unite) râdem cu poftă. Însă, totodată, plângem în hohote. Dansăm necontrolat. Fredonăm inconștient. Privim încuntrat. Scrâșnim din dinți. Așadar, la ce ne uităm? Ficțiune? Este. Realism? Pur. Documentar? Nu încape niciun dubiu.

„Inside” a fost conceput de Bo Burnham în izolare, pe parcursul a mai mult de un an (când spunem „conceput”, ne referim la scris, regizat, jucat, compus, cântat, filmat, editat). Și spune povestea sclipirilor, angoaselor și depresiilor pe care le traversează protagonistul în procesul de realizare a acestui material. Asistăm la lupta lui cu sinele, în încercarea de a rămâne lucid și întreg la minte într-o societate bolnavă din toate punctele de vedere.

Sunt multe meritele pe care și le poate însuși Burnham. Dincolo de virtuzitatea cu care a reușit să se joace din punct de vedere tehnic (totul se vede și se aude impecabil), el se dovedește a fi și un muzician foarte bun, cât și un regizor de apreciat. Filmul lui reușește să fie sincer în toate aspectele sale (Bo nu își ascunde niciun moment slăbiciunile ori convingerile politice) și să creeze ceea ce mulți alți consacrați eșuează cu brio: o conexiune autentică între privitor și protagonist; o punte construită din stări și emoții, care funcționează perfect.

–//–

Ultimul album de facto al trupei Pink Floyd, „The Division Bell” (lansat în 1994), conține una dintre cele mai bune piese ale trupei în era post Roger Waters, „Wearing The Inside Out”. Aceasta este singura compoziție de pe acest album unde David Gilmour nu semnează nici versurile (care aparțin lui Anthony Moore), nici muzica (semnată de Richard Wright) și de fapt nu participă vocal decât pe o singură strofă (în rest, vocal este același Wright). Pentru cei mai mulți, cântecul vorbește cu o forță uluitoare despre izolare și depresie, dar substraturile, după cum vom vedea imediat, pot fi mai complexe de atât. Anthony Moore, semnatarul versurilor, explică:

„Nearly all the content of the meaning in the lyrics can be extrapolated from the double meaning of the title:
1. wearing the inside out – as in a worn out tyre; wearing out your inner existence, becoming exhausted with too much reflection and thinking;
2. wearing the inside out – as in voluntarily revealing your inner self to the world, that is, not hiding anything.
So both pretty much opposite meanings co-exist and the co-existence of differences is in fact what music is all about, waves instead of particles. So searching for a single meaning is already erroneous, the true meaning is that there must be more than a single meaning for truth to exist. That could be why you sometimes have 2 sets of lyric sung simultaneously in the song.”

Iar aici putem observa similitudinile dintre Inside Out-ul celor de la Pink Floyd și Inside-ul lui Bo Burnham. Prima semnificație a titlului explicată mai sus de Moore face referire la becoming exhausted with too much reflection and thinking, care este, în fapt, laimotivul filmului și chiar al vieților noastre din timpul pandemiei. Apoi, voluntarily revealing your inner self to the world este ceea ce face Bo Burnham vreme de 87 de minute: se destăinuie, se dezbracă de tot ce are în el (și la un moment dat chiar și pe el), se confesează și își dă frâu liber imaginației și sentimentelor. Cu adevărat remarcabil aici este faptul că Burnham a reușit să aducă aceste planuri împreună și, prin coexistența lor, precum în cazul piesei Pink Floyd, a răzbit să scoată la lumină adevărul: the true meaning is that there must be more than a single meaning for truth to exist. Și să nu pierdem din vedere încă un lucru important: that could be why you sometimes have 2 sets of lyric sung simultaneously in the song, mai explică Moore, ceea ce în cazul special-ului „Inside” se poate traduce cu dansul simultan al comediei cu drama, prin jocul de-a râsul-plânsul. Iar dacă exagerăm puțin cu jonglatul, putem spune chiar și că din lansarea un film denumit „Inside” rezultă tot un fel de wearing the Inside out.

–//–

Este greu de catalogat ceea ce a reușit Bo Burnham cu „Inside”. Alex Leo Șerban, probabil cea mai importantă autoritate în materie de critică de film din România, susținea că în fața marilor realizări (cinematografice, literare, muzicale etc.) ai obligația să rămâi mut și să nu scrii nimic, pentru că opera respectivă a zis tot ce era de zis. Deși nu am nici în clin, nici în mânecă cu instituția criticii de film sau de orice altă natură, același tip de senzație mă încearcă acum, după ce am văzut „Bo Burnham: Inside” pe Netflix și am ajuns la finalul acestui articol: că poate ar fi trebuit să tac și să las timpul să-și intre în rol. Pentru că am vaga impresie că acest film a zis tot ce era de zis despre anul 2020 și despre noi înșine.

Newsletter