Newsletter

Șprițul la iarbă verde și berea pe bordură

După scandalul imens provocat de proiectul Superligii europene la fotbal și după revolta acelora mulți care încă se mai regăsesc în esența acestui fenomen sportiv, iată că cel mai cel dintre sporturi se încăpățânează să ne demonstreze că încă are puls. Este adevărat, o face de undeva din apropierea periferiei acestei metropole-gigant a showbiz-ului și tânjind după viața din centru (dar nu cu orice preț).

Prin urmare, vorbim acum despre două personaje aflate la o distanță de 2000 de km unul față de celălalt, ale căror destine sunt asemănătoare și s-au petrecut concomitent. Mai exact, vedem cum au reușit acești oameni să răstoarne ierarhiile fotbalului modern și să instaureze perplexitatea pe figurile acelora care au început să se uite la acest sport calculând prea mult și simțind prea puțin. Este vorba despre Mihai „Miță” Iosif și Edin Terzic, două nume care în urmă cu un an nu spuneau mare lucru. Doi foști fotbaliști fără cariere impresionante în spate, care au ajuns în funcțiile de antrenori secunzi la echipele pe care le iubeau: Rapid București și Borussia Dortmund.

Sigur, sunt multe diferențe de suprafață atât între cluburi, cât și între cei doi eroi pe care i-am amintit, dar nu suntem atât de lipsiți de umor încât să ne oprim asupra lor. Pentru că, în fapt, numai persoanele fără un minim simț ludic pot strâmba din nas la lipsa laptopului lui Miță și la cozorocul ridicat al lui Terzic. Acești doi oameni, în ale căror perspective din urmă cu un an stăteau bine gravate cuvintele „etern secund”, au reușit imposibilul: să preia două cluburi uriașe în țările lor, unde presiunea rezultatelor și a tribunei nu se poate măsura cu niciun instrument fabricat de mâna omului, să le scoată din mocirla unui sezon mizerabil și, mai mult, să facă performanță. Miță a preluat interimatul pe banca Rapidului când echipa se afla la un singur meci distanță de accederea cu acte-n regulă în lupta pentru evitarea retrogradării și a reușit, miraculos, să o califice în turneul de promovare și chiar să obțină biletele pentru Liga 1. Ireal și inexplicabil. De partea cealaltă, Edin Terzic, Borusse cu ștate vechi în peluză, a preluat interimatul când perspectivele deveniseră extrem de sumbre pentru obiectivele acestui sezon. Și, evident, a reușit să câștige Cupa Germaniei (trofeu foarte important acolo, cu Borussia deținătoare a 5 Cupe în 112 ani de existență) și să recupereze pe final zeci de puncte față de contracandidate pentru calificarea în UCL. Inexplicabil și ireal.

Miță Iosif și Edin Terzic au reușit, chiar așa fără experiență cum sunt și fără eternele calcule la purtător, doar cu multă determinare, un munte de pasiune și-un strop de poezie, ceea ce nimeni altcineva nu ar fi putut. Din respect pentru culori, pentru tradiție și pentru acel ceva foarte greu de exprimat în cuvinte pe care ambele cluburi îl au, niciunul dintre ei nu a acceptat evidența eșecului. Au răzbit întocmai cu crezul lor și al colegilor lor de tribună: unul la un șpriț părintesc la iarbă verde, celălalt la o bere frățească pe bordură.

Iar asta nu se învață nici la cursurile pentru licențe în antrenorat, nici din Excel, nici din Instat. Este o calitate de care se bucură din ce în ce mai puțini oameni pe această planetă, fie că vorbim de antrenori, de avocați, de jurnaliști, de ingineri, de artiști sau de orice altceva. Dincolo de toate torentele de informații cu care au fost bombardați și mai presus de zgomotul insuportabil din jurul lor, Miță și Edin au fost răsplătiți fix de acele lucruri simple pe care le trecem tot mai des cu vederea și pe care în câțiva ani le vom transforma, fără să ne dăm seama, într-o specializare în toată regula.

Pesemne că acum suntem tentați să credem că „iată, se poate și altfel”, dar ar fi o greșeală din partea noastră să cădem în această capcană. Pentru că, dacă vrem cu adevărat să facem plecăciuni în fața zeului fotbal cu care am crescut și de care ne-am îndrăgostit, dacă suntem dispuși să facem totul pentru a ne aminti de parfumul acelui sport simplu și de micii dinaintea meciurilor din miez de zi, și dacă dorim să ne alungăm angoasele provocate de iminența Superligii într-un viitor nu foarte îndepărtat, exclamația corectă ar trebui să fie „iată, încă se poate și la fel!”. Adică tot c-un șpriț și-o bere.

Newsletter