Newsletter

Cum am uitat să iubim fotbalul

Îmi aduc aminte cu plăcere de prima mea vizită pe un stadion serios. S-a întâmplat în ’98, pe vremea când aveam 8 ani. Bunicul m-a dus atunci pe Giuleşti, la Rapid-Dinamo, un meci cu mare greutate pentru clasament şi pentru poliţia prezentă în cartier. Și acum am în minte acea pânză albă cu portretul tânărului „Pancu Gooool”, care cădea fix deasupra tunelului ce duce la vestiare. Aceea cred că este prima imagine autentică legată de Rapid ce îmi vine în minte.

Am avut bilete la Tribuna I. Și deși am stat mai aproape de sectorul galeriei oaspeţilor decât de sufletul petrecerii vişinii, asta nu m-a deranjat deloc. Dorind să-i arăt bunicului că pot fi şi eu rapidist cum e el, întorceam privirea teatral ori de câte ori îmi apărea în faţa ochilor roşul steagurilor dinamoviste. S-a terminat 1-4 atunci. „Pătatul”, cum îi spune bunicul, ne-a aruncat prosopul ca la box. Mă rog, mai relevant este că și acum țin minte bucuria de la golul nostru. Şumudică l-a dat. Doamne, ce extaz! Nu că ar fi contat golul ăla (care a venit la 0-3, mi se pare), dar la finalul sezonului nici înfrângerea nu s-a mai pus. Rapiduleţul avea să câştige al doilea titlu din istorie, iar eu eram în culmea fericirii. Lângă bunicul, bineînţeles. Nu îl scăpam din ochi. Chiar dacă la vârsta aia nu realizam exact ce se întâmplă, ştiu că tare mândru mai eram. Dacă ar fi existat o Cupă Mondială a Mândriei în acel an, cu siguranţă luam coroniţa.

Anii au trecut. Bunicul a mai îmbătrânit puţin, eu am crescut, iar Rapidul… În fine. Nu despre o anumită echipă vreau să discut aici. În schimb, vreau să mă refer puţin la bunicul, la mine, la tine, la noi toți.

Simt că lucrurile nu mai sunt la fel ca altădată. Fie ceva lipseşte, fie altceva este prea mult. Spunem că nu mai există fotbalul de odinioară, că farmecul a dispărut, că sunt prea mulţi bani în joc şi alte asemenea. Şi rezonez perfect cu ideea. „Against modern football” repetăm obsesiv în peluze, pub-uri şi pe Facebook. Dar să ştiţi că este posibil să greşim şi noi pe undeva.

Urmăresc tot ce se întâmplă în jurul clubului pe care îl iubesc. Ştiri, analize, zvonuri, declaraţii… all inclusive, cum ar zice românul. Este normal să fiu la curent cu lucrurile care mă interesează şi care pot influenţa într-o oarecare măsură performanţele echipei din teren. Ba chiar îmi place să dezbat, să provoc la dialog, că doar de-aia sunt microbist, nu? Cu toate acestea, însă, nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc la modul serios despre tactica antrenorului, despre deciziile tehnice şi administrative din cadrul clubului, despre sursele de finanțare sau despre „a fi sau a nu fi” în perioada de mercatto. „Dacă e, e, face parte din spectacol”, încerc să îmi spun mereu, dar nu reușesc întotdeauna. Fix aşa cum nici la un film nu mă interesează distribuţia şi modul în care cheltuieşte producătorul banii. Sau de unde îi are. Prefer pur şi simplu povestea, nu procesul de redactare a scenariului, salariile actorilor sau volumul încasărilor.

Am constatat că, pe măsură ce înaintăm în vârstă şi lăsăm în urmă lumea aceea simplă dar captivantă a copilăriei, avem tendinţa de a privi echipa favorită ca pe o afacere, nu ca pe un basm. Extapolând, știţi ce facem noi? Înlocuim volumele lui Hans Christian Andersen şi cu manuale de drept și de educaţie antreprenorială:

„Ce-i aia să ne ridicăm de pe scaun la un dribling între trei adversari, domne, ai înnebunit? Hai să ne aducem aminte că nefericitul a comis-o de patru ori campionatul ăsta şi că o amărâtă de fentă făcută într-un meci cu nişte desculţi nu înseamnă nimic”;

„Şi acum ce-oi vrea, să le ridic statui că au bătut lanterna campionatului!? Hahaha. Erau obligaţi să o facă, pe ăia îi bat toţi, oricum”;

„Să mă îmbăt de fericire că am luat Cupa? Mai degrabă o fac de nervi, că încă n-avem director sportiv”;

„Pleacă X şi să mă bucur că vine Y? Nu, prietene, stai în banca ta. Pe postul ăla Z ar fi fost mult mai potrivit. Plus că era şi mai ieftin. Nu înţeleg ce este în capul conducerii”.

Cu alte cuvinte, am ajuns să iubim cu creierul, nu cu inima, lucru profund nerecomandat într-o relaţie care are pretenţia de a fi serioasă. Vedem totul mecanic. Cifrele, banii ne-au luat minţile. Declaraţiile pre şi post meciuri ale jucătorilor și avocaților au devenit mai interesante decât meciul în sine. Abia aşteptăm să ne dăm cu părerea despre cel mai bun şi cel mai prost de pe teren sau din afara lui. Practic, am devenit incapabili să rezonăm cu jocul de fotbal şi cu emoţia transmisă de acesta. Și așa am ajuns să ne bucurăm la reuşite nu pentru că am dat gol pur şi simplu, ci pentru că, prin acel gol, “anul viitor avem şansa să [ceva important]” sau „i-o tragem nemernicului de [cineva important]”. Uau. Super, super tare.

Fotbalul modern există numai în mintea noastră. Dacă am fi putut să rămânem copii puţin mai mult, atât cât să învăţăm să ne bucurăm cu adevărat de echipa favorită, nu am fi ajuns în situația de a analiza fiecare declaraţie a lui X, diferenţa de puncte dintre noi şi ceilalţi în ultimii ani, numărul transferurilor ratate, eficienţa departamentului de marketing al clubului în ceea ce priveşte încasările sau balanța contabilă. Este absurd. Echipa este aici, iar săptămână de săptămână îşi dezvăluie sufletul nouă, celor ce o iubim. Haideți să-i privim mai mult pe băieți în iarbă şi să (re)învăţăm să le admirăm culorile de pe piept înaintea sponsorului tehnic de pe mânecă sau a zerourilor de pe fluturaşul de salariu. Dar e greu, știu. Nici eu nu am reușit să câștig războiul ăsta.

La 8 ani, pe Giuleşti, nu ştiam încă echipa Rapidului, nu ştiam antrenorul, habar nu aveam de patron, de istorie sau de sursele de finanțare. Tot ce ştiam era numele echipei şi vişiniul acela superb, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur ca un dement la golul ăla amărât, care în economia meciului a fost nimic, dar pentru mine a fost totul. Ah, da, şi mai ştiam de bunicul, fireşte. Şi apropo! Să ştiţi că bunicul nu are internet, nu dezbate pe forumuri și Facebook şi încă se bucură de Rapid ca un copil.

Newsletter