Newsletter

Vin, pastile și mult tupeu

Nu sunt deloc puțini cei care au făcut cunoștință cu Irina Rimes la Vocea României, ori în urma acelui scandal artificial din jurul Zilei Brâncuși, provocat de presă la începutul acestui an. Iar aceasta este o situație nefericită, pentru că, dincolo de polemici și de piesele care s-au auzit obsedant la radio în ultimii ani, Irina este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Mărturie o stau cele trei albume pe care le-a lansat până astăzi.

Dacă „Despre el” a reprezentat un debut solid și dătător de speranțe, prin „Cosmos”, cel de-al doilea ei proiect, Irina a făcut pasul de la inițiere la maturitate. Cu toate acestea, adevărata revelație a venit abia acum, odată cu lansarea, la sfârșitul lunii mai, a albumului „Pastila”, care nu numai că-i scoate din zona de confort pe fanii artistei, dar ne atenționează pe toți că Irina Rimes are toate șansele să devină portdrapelul (cel puțin a) muzicii pop din România. Din punct de vedere stilistic, „Pastila” pășește ferm și fără prejudecăți pe tărâmul atât de mult hulitului trap și îi setează Irinei cadrul ideal să se desfășoare. Iar ea, după cum veți observa ascultându-l, nu se lasă invitată prea mult.

Aici regăsim nu numai ascensiunea Irinei ca artist, ci și maturizarea ei ca om. Așadar, în ceea ce o privește, întâlnim tot felul de transformări: a personalității, a propriului concept de artist, a tonului, a vibe-ului, a prescripției și a reacțiilor adverse. Brusc, nu mai ascultăm acea fată veșnic îndrăgostită și suferindă, care suspină la fiecare vers, ba chiar facem cunoștință cu o Irina dată dracului, tupeistă, puternică, agresivă și călită de toate prin câte a trecut. De asemenea, vocea ei este plină, intensă, vie și pătrunzătoare, mai puțin tremurândă și mai puțin sfioasă ca niciodată. Iar prezentarea materialului susține și ea, fără menajamente, această schimbare. Coperta aduce aminte, dincolo de „Meds” al celor de la Placebo, de „To The Bone”, lansat de Steven Wilson în 2017, care a reprezentat, de asemenea, un punct de cotitură din punct de vedere stilistic în evoluța artistică a celui care a marcat istoria rockului progresiv după 1990.

De la prima („Nu mă mai atinge suferința ta (…) dacă vrei să ne vedem, fă-ți o programare”), la ultima („Eu încă sunt mică și slabă, tu fă-mă tare”), piesele curg firesc și totul se îmbină perfect. Întregul album este un adevărat highlight, dar, de dragul exercițiului, am ales piesele „Vin și pastile”, „Copilul pierdut” și „Perfectul imperfect” ca fiind preferatele noastre. De notat ar mai fi că ultima piesă dintre cele zece („Mică și slabă”) reprezintă o întoarcere la acea Irina foarte sensibilă pe care o știam de pe primele sale două materiale discografice. Înseamnă asta că a trecut efectul „Pastilei”? Sperăm că nu.

În acest moment, Irina Rimes pare că are un atu important în fața celorlalte nume cu greutate din muzica pop românească, care, spre deosebire de ea, construiesc mai mult în jurul single-urilor decât în jurul proiectelor discografice. Nu o fac rău neapărat, dar cu siguranță că multe dintre aceste nume pot demonstra mai mult de atât. Mult mai mult. Pentru că aici se face diferența deocamdată: Irina Rimes lansează albume de referință pentru muzica pop românească („Cosmos” și „Pastila”), pe când restul industriei se mulțumește să „vândă produse”.

Newsletter