Newsletter

Film despre destin

„Viața nu are subtitrare. O-nțelegi, bine, n-o-nțelegi, bine”

„Luca”, cel de-al treilea lungmetraj al lui Horațiu Mălăele (după „Nunta mută” și „Funeralii fericite”), își asumă din capul locului curajul de a nu se face responsabil de oferirea unei chei universale în care trebuie vizionat și înțeles. Este, poate, destinul oricărei opere care își propune să vorbească despre destin. Așa cum în urmă cu un an dialogul epistolar dintre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu („Despre destin”, Humanitas, 2020) a fost catalogat de unii drept o cercetare, așa și „Luca”. Ba e comedie, ba e thriller psihologic, ba chiar și acțiune, în funcție de formarea și destinul acelora care se raportează la el. Iar adevărul este că niciuna dintre variantele de mai sus nu este greșită, așa cum niciuna nu este corectă.

„Întrebarea corectă la care ar trebui să răspundem este, după mine, nu <<de ce mi se întâmplă cutare lucru?>>, <<cine sau ce îmi modelează biografia?>>, ci, mai curând, <<care este, care ar putea fi, semnificația evenimentelor pe care le trăiesc?>>. Nu cauza traiului meu zilnic e cheia, ci sensul, rostul parcursului meu destinal”, spune Andrei Pleșu în cea de-a patra scrisoare a dialogului mai sus amintit. El a răspuns astfel reprezentării empirice pe care o are Gabriel Liiceanu cu privire la tema destinului: „Când metafora tinde să devină metodă, ocupând integral spațiul discursului, cunoașterea intră în impas. (…) Tu vrei doar să sugerezi și să aproximezi sensuri, în timp ce eu vreau, pe cât e cu putință, să le determin”. Așadar, revenind la filmul nostru, este profund greșit să-l considerăm o comedie? Dar un thriller? Dramă? Toate la un loc, sau niciuna?

Povestea vorbește despre viața lui Luca Plătici (interpretat de István Téglás), un imigrant român care-și trăiește visul american la New York, locul unde coșmarurile devin realitate; un alt șofer de taxi care visează să ajungă star de cinema și care, până acum, a jucat doar roluri de figurant în filmul propriei sale vieți de perdant profesionist. Iar frapant aici este că, deși apare pe ecran drept figură centrală, Luca trece mai degrabă drept un personaj secundar al filmului propriei sale vieți. Prezența lui de pe ecran are un echivalent în absența lui de dincolo de acesta, el nefiind nimic altceva, în fapt, decât suma propriilor sale întâlniri. O subtilitate care i-a reușit perfect lui Horațiu Mălăele. Așadar, destinul lui Luca, deși îi aparține, este construit de oamenii din jurul său: comisarul Nedelcu „Dumnezeu” (Andi Vasluianu), Floarea Plătici (Rodica Mandache), Giulia (Mădălina Craiu) și Serafim Cucu (Bogdan Mălăele).

După cum spuneam, filmul abundă de sensuri și poate fi interpretat în fel și chip: citează mult (din „Funeralii fericite”, de pildă, ori din Scorsese, Polanski și din clasicii cinematografiei italiene, de care Horațiu Mălăele se declară îndrăgostit), ironizează subtil (Hollywood-ul și visul american), denunță (ipocrizia sistemului „reformat” de după 1989), arată cu degetul (înspre noi). Și pe toate le face lucid și perfect echilibrat, pe alocuri cinic și pe alocuri teatral, suficient de subtil și de riguros pentru a nu cădea în capcana kitsch-ului. Acest dans pe sârmă este posibil datorită unei distribuții care funcționează perfect (István Téglás – aflat la primul rol principal de film – și Andi Vasluianu sunt memorabili, în vreme ce Rodica Mandache, Mădălina Craiu și Bogdan Mălăele reușesc să îi susțină fără probleme), a unui scenariu solid (Adrian Lustig), a imaginii (George Dăscălescu), a minunatei coloane sonore (compusă de Thierry Malet și interpretată de The City of Prague Philharmonic Orchestra) și, în general, a întregului generic de final.

Precum orice alt lucru pământesc, „Luca” nu atinge perfecțiunea. Însă toate micile lui stângăcii ajută, cumva, la elevarea poveștii, acestea făcând parte și ele din destinul filmului și al nostru, ca martori ai realității de pe ecran. De altfel, așa cum Horațiu Mălăele a specificat, prin „Luca” a reușit să obțină 70% din ceea ce și-a propus. Iar asta, tot în cuvintele lui, reprezintă un real succes. La capitolul imperfecțiuni poate că ar trebui menționate două, care, culmea, nu au legătură neapărat cu opera în sine, ci cu promovarea acesteia: afișul și trailerul. Nici posterul și nici cele puțin peste 2 minute ale clipului oficial de promovare nu reușesc să capteze și să transmită aproape nimic din magia filmului. Astfel că există două riscuri: fie să nu convingă, fie să îi „păcălească” pe unii dintre aceia care se încumetă pe baza lor. Din acest punct de vedere, „Luca” este precum o comoară care e în pericol să rămână nedescoperită din cauza unei hărți care nu spune mare lucru. Și o altă imperfecțiune probabilă ar putea fi păstrarea acelei coloane sonore la cutie și refuzul de a o lansa sub formă de album. Dar să sperăm că nu va fi cazul.

„Luca” este un film alert și evocativ, cu personaje bine scrise și un scenariu simplu dar nu simplist. Parcă a fost făcut special pentru toți aceia care nu numai că nu au încredere în producțiile autohtone, dar iau în derâdere ceea ce străinii nu contenesc să aplaude. Alături de melodiosul și enigmaticul „La Gomera” al lui Corneliu Porumboiu, „Luca” reușește să găsească perfect echilibrul dintre cinemaul de artă și cel comercial și nu reprezintă nimic din ceea ce este obișnuit publicul român să primească de la cinematografia locală (asta conform discursului popular care condamnă filmele noastre că ar fi plictisitoare și pline de ciorbă). Spre lauda lui, Horațiu Mălăele abordează cea mai dificilă temă a muritorilor fără să țină mâna la tâmplă și fără să strige catalogul. Dacă a reușit pe deplin, doar timpul ne-o va spune.

„Toate întâmplările unei vieți au, la sfârșit, o configurație care se poate numi destin. Cum se convertește o întâmplare în destin, cum devine ea destin, ăsta e miracolul întâmplărilor!”

Andrei Pleșu
„Dialoguri de duminică”, Humanitas, 2015

Newsletter