Newsletter

„Dune” și prețul care trebuie plătit

Dune este, probabil, cea mai importantă carte SF a tuturor timpurilor. Fără seria lui Frank Herbert poate că astăzi nu am fi avut nici Star Wars, nici Game of Thrones. Și dacă totuși ele ar fi existat, cu siguranță că nu ar fi făcut-o în forma pe care o cunoaștem cu toții. În orice caz, Dune este o carte atât de complexă (despre dragoste și prietenie, despre religie, despre politică și război, despre ecologie, despre alte lumi și alte creaturi), încât s-a pricopsit cu eticheta „imposibil de ecranizat”. Prima tentativă i-a aparținut lui David Lynch și a avut loc în 1984, dar în urma divergențelor dintre regizor și producători (care au ținut neapărat să aibă ultimul cuvânt în ceea ce privește montajul și forma finală a filmului), aceasta a fost un eșec răsunător. Iar acum, 37 de ani mai târziu, Denis Villeneuve (care a mai regizat, printre altele, „Blade Runner 2049”, „Arrival” sau „Prisoners”) este, așadar, al doilea om care se încumetă să se ia la trântă cu imposibilul și să ecranizeze cartea perfectă. Și chiar își permite să o facă în două părți, noi fiind deocamdată martori ai premierei „Dune: Part One”.

Cu bugetul și cu avansul tehnologic de partea lui, Villeneuve a realizat un film bun din multe puncte de vedere, desfășurarea de forțe de pe ecran fiind impresionantă. Actorii (dintre care amintim Timothee Chalamet, Rebecca Ferguson, Oscar Isaac, Jason Momoa, Stellan Skarsgard, Javier Bardem sau muzica lui Hans Zimmer -care și el tot actor este aici, ba chiar unul principal-) își fac treaba foarte bine și ei, deși înfățișarea personajelor este mai degrabă demnă de vitrinele New York-ului decât de Arrakis. De asemenea, detaliile universului sunt acolo, iar cartea, per ansamblu, este respectată. După cum vedem, „Dune: Part One” are toate ingrendientele filmului perfect. Și totuși…

Pentru majoritatea celor ahtiați după universul imaginat de Frank Herbert, acest film este un vis împlinit. Dar care vine și el, ca orice alt lucru al anului 2021, cu un preț ce trebuie plătit. Și nu e vorba de biletul de cinema, ci de trânta cu rigorile corectitudinii politice, care, nu se putea altfel, își primește și în acest caz ofrandele. Cel mai grăitor exemplu este cel al planetologului Liet Kynes, care în carte este un personaj masculin, pe când în viziunea lui Villeneuve apare interpretat de actrița de culoare Sharon Duncan-Brewster. „Mi s-a părut o idee fantastică, pentru că nu schimbă natura personajului, ci doar îl aduce mai aproape de lumea de astăzi”, explică regizorul. Apoi continuă: „Ca cineast, am fost întotdeauna atras de feminitate și în multe dintre filmele mele personajul principal este femeie. Feminitatea este prezentă și în carte, dar am considerat că trebuie să fie mult mai prezentă pe ecran”. Așa se explică faptul că personaje precum Jessica Atreides sau Chani apar mult mai des în film decât altele cel puțin la fel de importante, cum ar fi Thufir Hawat, Piter De Vries sau Vladimir Harkonnen.

„Dune: Part One” este o producție cât se poate de comercială, iar unele fire narative fie au fost lăsate deoparte, fie au fost trecute foarte repede cu vederea înspre a face loc pentru ceva mai multă melodramă. Villeneuve pune foarte puțin accent pe religie sau pe explorarea Arrakis-ului, două aspecte esențiale în carte. Nici relația de tensiune pe care o au cei din casa Atreides cu populația planetei pe care au ajuns nu este suficient exploatată. Iar lângă aceste lucruri adăugăm și faptul că aflăm numele personajelor destul de târziu și insuficient. Denis Villeneuve explică: „Marea provocare a fost să nu obosesc publicul cu o mare densitate de informații. Mi-a luat mult timp până am găsit acel punct de echilibru în așa fel încât oamenii care nu au citit Dune să nu se simtă marginalizați”. Lucru care, până la urmă, este de înțeles.

După cum spuneam, producția surprinde foarte bine universul Dune și face pe plac multora dintre fanii seriei lui Herbert. Doar că modul lui Villeneuve de a se raporta la acesta lasă senzația că ceea ce vedem pe ecran nu este altceva mai mult decât o paradă grandioasă. Noul „Dune: Part One” se dă mare prin toți porii: „Ia uite, ce zici? Îți place? Am reușit să facem Dune. Ce zici de scena asta? Dar de nava asta? Ai rămas cu gura căscată, nu-i așa?”. Este un blockbuster cum sunt multe altele la Hollywood. După ce ai plecat din sala de cinema nu rămâi cu senzația că ai văzut Dune, ci mai degrabă că ai fost martorul unei impresionante desfășurări de forțe. Aproape nimic din filmul lui Denis Villeneuve nu transmite „Uite, omule, aceasta este CARTEA. De aici a început totul. Asta este cea mai vândută și cea mai bună serie SF a tuturor timpurilor”, cum aproape nimic nu îi face pe cei care nu au citit-o destul de curioși încât să o facă. 

„Dune: Part One” arată impecabil, se aude impecabil și respectă rigoarea seriei lui Herbert. Numai că aici este vorba despre o altfel de carte. Este Povestea! Iar filmului despre care vorbim pare că îi lipsește acel ceva care sa îl facă diferit de restul producțiilor de la Hollywood. Se afundă prea mult în rețeta americană și, din acest punct de vedere, Denis Villeneuve pare că a ratat șansa de a aduce un omagiu deosebit unei cărți deosebite. I-a lipsit curajul. A greșit? Probabil că nu. Dacă acesta este prețul pentru a avea în sfârșit o ecranizare de proporții a seriei Dune, poate că într-adevăr a meritat plătit.

Newsletter