Newsletter

Despre curajul de a te întreba

În antiteză cu subiectul de față, permiteți o mică butadă de început: „Să te cerți cu un filosof e ca și cum te-ai lua la trântă în noroi cu un porc. Mai devreme sau mai târziu, îți dai seama că îi face plăcere”.

Gabriel Liiceanu, conștient de polemicile pe care le va provoca cu „Isus al meu”, își începe cartea justificându-se. Spune că nu trage concluzii, nu dă verdicte, doar își pune întrebări. Cu alte cuvinte, își respectă condiția de filosof. Și interoghează prudent și foarte atent la cei care se vor simți lezați de incertidutidinele pe care îndrăznește să le aibă. Dar este, oare, suficient pentru a-i convinge pe convinși de intențiile sale? Pare că nu. Pentru că prea puține sunt reacțiile care au îmbogățit dezbaterea. Prea firave argumentele, prea multe urletele.

Cartea nu are anvergura și adâncimea unui studiu teologic, ci este mai degrabă o confesiune a autorului către cititorii săi. Liiceanu își deschide sufletul și ne invită alături de el pe acest drum complet necunoscut al marilor întrebări. Asta face din „Isus al meu” un exercițiu accesibil tuturor acelora deschiși să-l primească și mai puțin acelora înrădăcinați în propriile certitudini, oricare ar fi acelea.

Cine se poate lăuda că trăiește „creștinește”, asta nemăsurându-se însă prin numărul de cruci și prin salutul de despărțire însoțit de urarea complice „Doamne-ajută!”?

Gabriel Liiceanu, „Isus al meu”

Sunt mulți aceia care afirmă că Liiceanu „bagă bățul pin gard”. Și poate chiar mai mulți cei care îl cataloghează drept un ateu care, prin această carte, face propagandă în numele lipsei sale de credință. De partea cealaltă, sunt și destui (e adevărat, mai puțini decât primii, sau, în orice caz, mai puțin vocali) care susțin mormăind că, din contră, Gabriel Liiceanu și-ar fi găsit acum, la vârsta senectuții, aplecarea spre Dumnezeu și spre problemele înalte. Și iată cum, dintr-o singură încercare, autorul a reușit să supere ambele tabere ale neînduplecaților. Dar, oare, nu asta și-a propus?

Niciodată literatura nu a fost pusă cu o asemenea forță, ca în Biblie, în slujba valorilor morale ale omenirii. Și de fapt asta contează „în plan obiectiv”, această enormă șansă pe care i-a dat-o speciei umane de a se regenera. […]

Biblia invită la cele mai diverse lecturi. Ceea ce pentru un cititor „detașat” al Bibliei este metaforă, pentru un credincios habotnic este adevăr ad litteram. Ceea ce pentru unii cititori este, să zice, doar un simbol al purității (nașterea lui Isus dintr-o fecioară), pentru un mistic este feciorie suprafirească […]. Tot ceea ce în Biblie reprezintă elemente de poveste, mitologeme, ca în toate epopeile sau miturile fondatoare, este revendicat de credință ca adevăr pur și simplu, ca logos cu referent real. […] Ca și cum, citind Odiseea, grecilor li s-ar fi cerut să creadă că Țara Lotofagilor a existat, la fel și insula Ciclopilor, la fel și vrăjitoarea Circe, la fel și sirenele, la fel și coborârea lui Odiseu în infern.

Gabriel Liiceanu, „Isus al meu”

Este foarte greu să ne raportăm la „Isus al meu” ca la altceva decât este. De aceea, nu ne urcăm în trenul acelora care reclamă subțirimea bibliografiei ori superficialitatea cu care sunt abordate teze teologice care, de altfel, impun o aplecare mai profundă asupra lor. La fel, preferăm să stăm la distanță de corul indignaților care îl denunță pe Gabriel Liiceanu că a îndrăznit să și-l însușească pe Isus în tiltu. În schimb, nu putem nega faptul că, prin această confesiune, Gabriel Liiceanu are marele merit de a întreține vie acea dezbatere atât de necesară dinăuntrul fiecăruia dintre noi, iar nu de a ne alimenta, la infinit, propriile convingeri.

Crezi în Dumnezeu atâta timp cât faci binele. Și când stai de vorbă cu El „în ascuns”. Nimic altceva nu-ți ceritifcă credința. Tot restul, în afara dialogului intim cu conștiința ta mai bună, e coregrafie. Suntem „divini” doar în măsura în care alegem și facem binele.

Gabriel Liiceanu, „Isus al meu”

Newsletter